Hristos și emoțiile

Hristos și emoțiile

Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15)
Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. (Evrei 4:16).

Unul din lucrurile care îmi plac incredibil de mult la Dumnezeu, Hristos și Duhul Sfânt e că nu minimalizează trăirile noastre emoționale. Nu zic, „stai, când ajungi tu ca Iov, Ieremia sau Iosif atunci mai vorbim noi despre durere, lacrimi și tristețe”. Dimpotrivă, nu găsim nicăieri în Biblie vreun cut-off point pe care dacă îl depășim o să ne „bage în seamă”. Până atunci, nu e nimic clinic, e sub-clinic, deci mai poate sta așa că poate simptomele o să se remită, dispară de la sine. Nu! În Scriptură, nu găsim vreun instrument, vreun test, vreun verset în care să ni se zică dacă depășim un prag x de durere sufletească, intensitate emoțională, atunci poate ai șanse la o „programare” cu Hristos că pare că persoana trăiește într-adevăr ceva intens, un distres ridicat.
Dumnezeu ne spune că a suportat durerea imensă de a-Și privi singurul Său Fiu, Hristos, pentru ca acesta să moară pentru păcatele noastre, să fie Mielul de jertfă pentru omenire, să învie din morți, să ne ofere, har, libertate, iertare, îndurare și să devină Marele nostru Preot. Ce e un mare preot? În Vechiul Testament, marele preot era cineva din seminția lui Aaron, care odată pe an, în ziua zecea din luna a șaptea, aducea o jertfă de animal lui Dumnezeu pentru păcatele întregului popor. Hristos este Marele Preot deoarece El este veșnic, a biruit moartea, a fost fără păcat și a ales să se aducă pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu (Evrei 9:14). Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi! (Romani 8:34).

Vreau să revin la Evrei 4:16. De ce oare zice aici „Să ne apropiem dar cu deplină încredere”, după ce tocmai anterior, în versetul 15 aflăm că avem un Mare Preot care are milă de slăbiciunile noastre, de momentele noastre mai joase, de trăirile noastre lăuntrice zbuciumate? Reamintesc de ceea ce ne îndemna și Petru în epistolele sale Apropiaţi-vă de El (Isus). N-am un răspuns bătut în cuie. Vorbesc aici din propria mea experiență, din subiectivismul meu. Am pățit să-mi fie atât de rușine de mine, de emoțiile mele, de gândurile mele deoarece știam că nu sunt ceea ce Dumnezeu ar vrea să simt sau să gândesc sau știam că sunt iraționale, doar în capul meu și că n-ar trebui să mă tem sau să simt toată anxietatea asta sau stările acestea joase. Știam că nu vin de la El. Știam că nu sunt emoții prea spirituale sau pe placul Lui. Mă gândeam că în aceste momente ale mele pline de slăbiciuni, sigur Dumnezeu nu e prea mândru de mine. Sigur n-ar spune despre mine cum a zis despre Iov, Satanei „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” (Iov 1:8).

Cred că Dumnezeu a subliniat atât de puternic să mergem la El cu deplină încredere, tocmai pentru că știe care sunt slăbiciunile noastre, iar aceasta accentuare dovedește o dată în plus că ne cunoaște mult prea bine și ne iubește mai mult decât minusurile noastre. În momentele mele joase, din văi, îmi e rușine de mine și mă simt precum Adam, după cădere, „mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” (Geneza 3:10). Una din cele mai mari greșeli pe care le putem face este să fugim de Singurul care putem fi ajutaţi la vreme de nevoie.

Recunosc că am făcut asta. Recunosc că au fost momente în viața mea în care parcă mai bine fac orice decât să merg la El. Îmi era rușine de mine că îmi e atât de frică, mă tem atât de tare când știu că în Biblie scrie de 366 de ori să nu mă tem, pentru fiecare zi, inclusiv pentru anul bisect. Mă simțeam ca un eșec pe două picioare, deși știam că Dumnezeu a dat ce a avut mai scump pentru mine. Îmi era ciudă pe mine că simt anxietate și mă îngrijoram pentru viitor când știam că în Matei 6 și nu numai, Isus a spus „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră”, că Dumnezeu știe care sunt nevoile noastre, știe și câte fire de păr am în cap, știe și ce se întâmplă cu fiecare vrabie și așa mai departe. Îmi era rușine de mine că știam toată „teoria”, dar de ce nu puteam să scap de ceea ce simțeam?
Să ne apropiem. Asta e primul pas. Cu deplină încredere vine cu trecerea timpului, după ce trecem prin mai multe experiențe cu Dumnezeu. În orice relație, la început nu este o încredere prea mare, ci deplina încredere, vine în timp, pe măsură ce se consolidează legătura dintre persoane. Poate la început ne e rușine, ne simțim goi. Nu ne-ar fi zis Dumnezeu să ne apropiem dacă nu știa că tendința noastră ar fi fost să fugim, să evităm, să ne îndepărtăm. Cu toții ne tragem din Adam și Eva.

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. (Evrei 2:17)

Nu fugi de Singurul care-ți poate oferi îndurare, har și ajutor pe deplin. E una din cele mai mari minciuni să te îndepărtezi de Dumnezeu. Da, chiar dacă, chiar ai dat-o în bară, ai căzut, te temi și tremuri de frică deși știi că n-ar trebui, nu mai vezi niciun sens și rost în viață deși știi că în Hristos ai totul deplin. Te frămânți cu ce o să se aleagă de tine deși știi că El te ține în Mâna Sa. Cânți lucrurile ăstea, le știi din scutece poate, ba poate dai la alții sfaturi pe care nici tu nu le crezi din inimă, dar știi că sunt corecte. Te simți ca un ipocrit și îți e rușine. Cum să mergi, cum să te apropii cu deplină încredere când tu ai deplină încredere că nu trăiești cum trebuie, că ai stări, emoții și gânduri care știi că nu sunt de la El?
Avem un Mare Preot milos, plin de compasiune, care s-a făcut asemenea nouă tocmai pentru a ne înțelege condiția umană, a ne oferi empatie în slăbiciunile noastre. Nu, Hristos nu va numi păcatul altfel și nu va lăsa pe nimeni să treacă peste momentul regretului, al părerii de rău și din a-I cere iertarea greșelilor, fărădelegilor pe care le-a comis. Isus va înnoi emoțiile noastre, iar în locul întunericului care vine la pachet cu păcatul, va pune bucuria eliberării, pacea lăuntrică și recunoștința unei vieți înnoite, ca urmare a regretului unei trăiri fără El. Totuși, Hristos nu va face lucrul acesta în mod pasiv, „încă unul care se pocăiește”. Isus e Dumnezeu și are emoții. Mai mult decât atât, a ales să vină pe pământ, să vadă cum e efectiv să stai pe pământ și să fii om. Tocmai de aceea, când ne apropiem o putem face cu deplină încredere. Știm că avem de-a face cu Cineva căruia Îi pasă. A fost preocupat să ne înțeleagă în totalitate, fiecare aspect a ceea ce înseamnă să fii făcut din țărână. A vrut să vadă ce înseamnă bătălia aceasta cu ispita, cu gândurile, cu tentațiile, ce înseamnă ca om să ai emoții, să ai slăbiciuni trupești, să fi limitat și așa mai departe. Acesta este Persoana care a murit și înviat pentru noi. O Persoană căreia I-a păsat, poate oferi milă, compasiune, empatie deoarece a ales să vadă cum e să fi om, dar spre deosebire de noi, fără păcat. Altfel de unde milă? De ce Cineva Atotputernic, Atotprezent, Atotcunoscător ar simți milă? Pentru ce? Pentru El sigur nu are nevoie. Dacă vă tentați să ziceți „milă” deoarece nu suntem ca El, se numește aroganță, iar aici nu e deloc vorba de așa ceva.

Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Isaia 53:3-5)
Ați vrea să vă apropiați, să vorbiți cu cineva care nu a plâns, nu a fost trist, dezamăgit, mâhnit, deprimat, rănit niciodată când voi trăiți toate aceste emoții? Nici eu.

(Isus) a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” (Matei 26:37-38)
Ați vrea să vă apropiați, să vorbiți cu cineva care nu a trăi niciodată extrem de intens o emoție negativă, precum tristețea, apăsarea, mâhnirea, dezamăgirea? Nici eu.
De ce? N-aș crede că m-ar putea înțelege. Nu aș simți că i-ar păsa de mine, de emoțiile și stările mele. I-aș spune că nici măcar n-ar fi în stare să încerce să se pună în pielea mea, ca să nu mai zic să aibă milă, compasiune față de mine. Asta a făcut Hristos pentru noi. S-a pus la propriu, El, Fiul lui Dumnezeu, în pielea noastră pentru a avea un Mare Preot care să aibă milă de slăbiciunile noastre, dar fără păcat.
Din fericire, David A. Seamands rezumă tot ceea ce am vrut să spun eu mult mai bine decât aș putea scrie eu:
„În calitate de creștini, Îi mulțumim adesea lui Dumnezeu că Isus ne-a purtat păcatele în trupul Său pe cruce. Trebuie să ne mai amintim ceva. În deplina Sa identificare cu umanitatea noastră, și mai ales pe cruce, El a luat asupra Sa toată gama simțămintelor noastre. Și a purtat simțămintele datorate neputințelor noastre ca să nu le purtăm singuri.[…] Faptul că Dumnezeu nu numai că știe și Îi pasă, ci și înțelege pe deplin, este cel mai terapeutic factor în vindecarea sufletelor noastre vătămate.”
Hristos este Marele nostru Preot care înțelege emoțiile, sentimentele și trăirile noastre. El S-a adus pe Sine ca jertfă pentru a ne ierta păcatele, a avea milă de noi, a ne împăca cu Dumnezeu și a mijloci la dreapta Sa pentru noi.

Raluca Gog,
Psiholog clinician și psihoterapeut CBT sub supervizare

Seria „Emoțiile din perspectiva lui Dumnezeu”
Resurse:
David A. Seamands. (2021). Leac pentru suflete vătămate. Vindecare de rănile din trecut (2nd ed.).