Cercetările contemporane asupra sănătății mintale au acordat o atenție tot mai mare proceselor transdiagnostice – mecanisme psihologice care nu apar exclusiv într-o singură tulburare, ci pot contribui la apariția și menținerea mai multor forme de suferință emoțională.
Printre tulburările în care asemenea procese au fost investigate se numără depresia, tulburările de anxietate, PTSD, tulburările disociative, s.a Deși aceste tulburări au manifestări diferite, cercetările sugerează că anumite mecanisme comune pot contribui la menținerea lor.
Trei dintre acestea sunt deosebit de relevante: evitarea experiențială, intoleranța la incertitudine și gândirea negativă repetitivă.
Informativ și relevant pentru persoana credincioasă este că aceste trei procese au fost investigate împreună și în relație cu atașamentul față de Dumnezeu într-un studiu realizat pe adulți creștini. Knabb et al. (2023) au găsit că evitarea experiențială, intoleranța la incertitudine și gândirea negativă repetitivă au mediat relația dintre formele anxioase și evitante de atașament față de Dumnezeu și simptomele de depresie, anxietate și stres.
1. Evitarea experiențială: „Trebuie să scap de ceea ce simt”
Evitarea experiențială se referă, în esență, la dificultatea de a permite experiențelor interne neplăcute – emoții, gânduri, senzații corporale sau amintiri – să fie prezente, însoțită de tendința de a încerca să le reducem, controlăm sau eliminăm.
Problema nu este, desigur, că ne dorim să ne simțim mai bine. Aceasta este o tendință umană firească. Problema apare atunci când eliminarea disconfortului devine obiectivul principal al comportamentului nostru.
Când anxietatea apare, evităm situația care o provoacă.
Când apare tristețea, încercăm să nu o simțim.
Când apar anumite gânduri, ne străduim să le alungăm.
Când corpul produce senzații neplăcute, încercăm să le controlăm sau să le verificăm.
Pe termen scurt, strategia poate funcționa: disconfortul scade. Pe termen lung însă, evitarea ne poate priva tocmai de experiența care ar putea corecta ceea ce ne temem.
Să presupunem că o persoană se teme că nu va putea face față unei situații și, pentru a nu simți anxietatea, o evită. Ea nu ajunge să descopere că, de fapt, ar fi putut să se descurce.
Nu apare experiența: „A fost greu, dar am putut.”
În schimb, rămâne intactă ipoteza inițială: „Acolo este ceva periculos și probabil nu aș putea face față.” Astfel, evitarea poate deveni un mecanism de menținere a anxietății. Persoana nu își consolidează experiența de competență și nu își oferă suficiente ocazii de a-și actualiza percepția asupra pericolului și asupra propriilor resurse.
Datele empirice susțin relevanța transdiagnostică a evitării experiențiale. O meta-analiză recentă care a inclus 441 de studii și peste 135.000 de participanți a găsit asocieri moderate până la mari între evitarea experiențială și simptomele de anxietate și depresie, precum și cu tulburarea de anxietate generalizată, anxietatea socială, PTSD, îngrijorarea și alte probleme psihologice. (Akbari et al., 2022)
Același mecanism poate avea relevanță și în depresie. Dacă tristețea, disforia, sentimentul de gol sau lipsa de energie sunt experimentate ca stări care trebuie cu orice preț eliminate, persoana poate ajunge să se retragă din activități, relații și contexte care i-ar putea oferi experiențe de recompensă, conectare sau competență.
Astfel, încercarea de a evita o stare emoțională neplăcută poate contribui paradoxal la restrângerea vieții și la menținerea distresului.
2. Intoleranța la incertitudine: „Trebuie să știu sigur”
Un al doilea proces transdiagnostic este intoleranța la incertitudine.
Aceasta se referă la tendința de a percepe incertitudinea și ambiguitatea ca fiind greu de tolerat, amenințătoare sau inacceptabile, în special atunci când există posibilitatea unor evenimente negative în viitor.
Viața însăși presupune incertitudine.
Nu putem ști cu certitudine ce se va întâmpla mâine, cum va evolua o relație, dacă o decizie se va dovedi bună, dacă vom primi răspunsul pe care îl așteptăm sau dacă vom putea face față unei situații încă neîntâmplate.
În fața acestei incertitudini, putem reacționa în cel puțin două direcții.
O reacție de abordare poate lua forma eforturilor intense de a obține certitudine: verificare, căutare repetată de informații, reasigurare, analiză excesivă, planificare sau încercarea de a anticipa toate scenariile posibile.
O reacție de evitare poate apărea atunci când incertitudinea devine atât de greu de tolerat încât persoana se blochează, amână decizia, renunță la acțiune sau se retrage din situație.
În ambele cazuri, problema centrală poate deveni aceeași:
„Nu pot merge mai departe până când nu știu sigur.”
Numeroase studii și meta-analizele arată că intoleranța la incertitudine este asociată atât cu anxietatea, cât și cu depresia, ceea ce susține caracterul său transdiagnostic. (Gentes & Ruscio, 2011, Knabb & co, 2020).
În anxietate, acest lucru este intuitiv: anxietatea presupune adesea anticiparea unei amenințări viitoare, într-un viitor care este prin definiție încă necunoscut.
Depresia, de asemenea, poate implica dificultăți legate de viitor. Lipsa speranței și așteptarea unor rezultate negative pot face viitorul să pară nu doar necunoscut, ci și greu de suportat.
3. Gândirea negativă repetitivă: „Poate dacă mai gândesc puțin, voi găsi răspunsul”
Un al treilea proces transdiagnostic este gândirea negativă repetitivă – repetitive negative thinking (RNT).
Aceasta reprezintă un tip de gândire negativă recurentă, perseverativă, percepută ca dificil de controlat, care poate apărea într-o gamă largă de probleme psihologice. Cercetările transdiagnostice au arătat că ruminația depresivă și îngrijorarea anxioasă au multe caracteristici comune, diferența importantă fiind adesea conținutul asupra căruia se aplică același proces repetitiv. (Ehring & Watkins, 2008)
Uneori mintea se întoarce repetitiv către trecut:
„De ce mi s-a întâmplat mie?”
„Cum a putut să facă asta?”
„Dacă aș fi procedat altfel?”
„Ce am făcut greșit?”
Aceasta este forma pe care o recunoaștem adesea ca ruminație, întâlnită frecvent în depresie.
Alteori, mintea se proiectează în viitor:
„Dar dacă se întâmplă ceva rău?”
„Cum voi face față?”
„Și dacă…?”
Aceasta este forma tipică de îngrijorare (worry), asociată în mod particular cu tulburările anxioase.
Deși ruminația și îngrijorarea au conținuturi diferite – una orientată mai mult spre trecut, cealaltă spre viitor – ele pot avea un mecanism comun: mintea rămâne prinsă într-un proces repetitiv de analiză a unei probleme percepute ca nerezolvate.
Problema este că repetarea gândului poate crea impresia că „fac ceva” în legătură cu problema, chiar și atunci când nu produce o soluție.
- În locul acțiunii apare analiza.
- În locul experienței apare anticiparea.
- În locul contactului cu prezentul apare întoarcerea continuă la ceea ce a fost sau la ceea ce ar putea fi.
Astfel, cele trei procese se pot alimenta reciproc:
- evitarea reduce contactul cu experiența;
- intoleranța la incertitudine cere certitudine înaintea acțiunii;
- gândirea repetitivă încearcă să obțină prin analiză ceea ce realitatea nu poate garanta;
Toate trei pot avea în comun dificultatea de a rămâne în contact cu o realitate care nu poate fi controlată în totalitate.
Ce putem face diferit?
Dacă aceste procese contribuie la menținerea suferinței, întrebarea firească este: ce tipuri de răspuns le pot contracara?
Cercetările asupra acceptării, mindfulnessului, asupra reglării atenției și a copingului religios sugerează câteva direcții importante.
1.Acceptarea: „Pot să las această experiență să fie aici”
Acceptarea nu înseamnă să ne placă ceea ce ni se întâmplă și nici să renunțăm la schimbare.
Înseamnă să putem permite unei emoții, unui gând sau unei senzații neplăcute să existe fără să intrăm imediat într-o luptă pentru a o elimina.
„Pot să simt anxietatea și totuși să fac ceea ce este important pentru mine.”
„Pot să fiu trist și totuși să rămân conectat cu viața mea.”
„Pot să nu știu încă și totuși să fac următorul pas posibil.”
În această perspectivă, acceptarea nu urmărește în mod direct reducerea emoției. Atunci când nu mai investim toate resursele în lupta cu experiența internă, atenția și energia psihică pot deveni din nou disponibile pentru ceea ce contează: valorile, relațiile și acțiunile care construiesc viața pe care dorim să o trăim.
Așadar, acceptarea nu este opusul schimbării. Uneori, ea este ceea ce ne permite să schimbăm ceea ce poate fi schimbat fără să mai ducem o luptă inutilă cu ceea ce nu poate fi controlat.
2.Mindfulness: „Pot să-mi observ mintea fără să fiu condus de ea”
Mindfulnessul presupune, printre altele, dezvoltarea unei atenții mai flexibile asupra experienței prezente.
În loc să fim absorbiți automat de fiecare gând, putem învăța să observăm: „Acesta este un gând.”
- Nu orice gând trebuie rezolvat.
- Nu orice senzație trebuie eliminată.
- Nu orice posibilitate trebuie analizată până la certitudine.
Această capacitate poate fi deosebit de relevantă în cazul gândirii repetitive. Cu cât devenim mai capabili să observăm că mintea a intrat din nou în ciclul „dar dacă…?” sau „de ce…?”, cu atât avem mai multe șanse să alegem dacă dorim să continuăm acel proces sau să ne întoarcem la prezent.
În context creștin, există și cercetări care au investigat forme de meditație creștină ca modalitate de intervenție asupra gândirii negative repetitive. Un studiu multisite randomizat realizat de Knabb et al. (2020) a evaluat un program preventiv de patru săptămâni de meditație creștină, conceput pentru a reduce gândirea negativă repetitivă. Rezultatele au indicat că participanții din grupul de intervenție au prezentat reduceri semnificative ale RNT, precum și îmbunătățiri ale unor indicatori de sănătate mintală, comparativ cu grupul de control. Aceste rezultate sugerează că practicile contemplative creștine pot reprezenta o modalitate relevantă de a cultiva o relație mai flexibilă cu gândurile, fără ca persoana să fie absorbită automat de ruminație sau îngrijorare.
3.Predarea spirituală creștină (christian spiritual surrender): „Fac ceea ce ține de mine și Îi încredințez lui Dumnezeu ceea ce nu ține de mine”
Pentru persoana credincioasă predarea spirituală este o strategie activă suplimentară, sanogenă, de rezolvare de probleme.
Predarea nu înseamnă pasivitate, resemnare sau abandonarea responsabilității. Poate însemna o formă activă de angajare:
Fac ceea ce este în responsabilitatea mea și Îi încredințez lui Dumnezeu ceea ce nu pot controla.
Această diferențiere este esențială.
- Pot să-mi fac partea fără să încerc să controlez rezultatul.
- Pot să iau o decizie fără să cunosc toate consecințele ei.
- Pot să fac un pas înainte fără garanția că viitorul se va desfășura așa cum îmi doresc.
Cercetarile asupra predării spirituale au început să trateze această practică ca pe un construct distinct de coping religios creștin. Shannonhouse et al. (2024) au dezvoltat și investigat o măsură specifică pentru acest construct, descriind predarea spirituală ca o modalitate de coping relevantă mai ales în situații de suferință care nu pot fi rezolvate sau controlate în mod direct.
În această perspectivă, credința nu elimină incertitudinea. Ea poate modifica felul în care persoana se raportează la incertitudine. Studiile lui Knabb și colaboratorii au identificat asocieri între forme de coping religios centrate pe providența lui Dumnezeu și niveluri mai reduse ale unor procese precum intoleranța la incertitudine și gândirea negativă repetitivă (Knabb et al., 2017, 2018).
Aceste rezultate nu înseamnă că religiozitatea elimină automat aceste mecanisme psihologice și nici că existența unei corelații demonstrează cauzalitatea. Ele sugerează însă o direcție interesantă de cercetare: credința și anumite forme de relaționare cu Dumnezeu pot fi asociate cu modalități mai sănătoase de raportare la ceea ce nu poate fi controlat.
Dincolo de tehnici: Dumnezeu ca Refugiu și Bază Sigură
Aici perspectiva psihologiei religiei relaționale aduce o abordare și mai de adîncime, adresând nevoile psihologice fundamentale.
Poate că pentru o persoană credincioasă problema nu este doar ce tehnică folosește pentru a-și regla anxietatea, ci și către cine se întoarce atunci când nu se mai poate regla singură.
Teoria atașamentului oferă un limbaj foarte potrivit pentru adresarea acestui palier.
Un atașament securizant presupune existența unei persoane către care ne putem întoarce în momente de vulnerabilitate – un refugiu sigur – și de la care putem porni din nou spre explorarea lumii – o bază sigură.
În cercetările asupra atașamentului față de Dumnezeu, această logică este extinsă către relația persoanei cu Dumnezeu.
Literatura asupra spiritualitații relaționale (theistic relational spirituality) descrie relația cu Dumnezeu în termeni profund relaționali și explorează modul în care această legătură poate fi asociată cu dezvoltarea, cu sănătatea psihologică și cu transformarea persoanei (Davis, Granqvist & Sharp, 2021). Modelele de spiritualitate relațională bazate pe atașament au propus, de asemenea, ideea că relația cu Dumnezeu poate funcționa în unele situații ca o sursă de siguranță și sprijin (Augustyn et al., 2017).
Atunci când persoana aflată în distres se poate întoarce către Dumnezeu ca spre un Refugiu Sigur, experiența religioasă poate deveni mai mult decât o idee despre Dumnezeu sau o listă de practici spirituale.
Poate deveni o experiență relațională:
- „Nu sunt singur în ceea ce trăiesc.”
- „Nu trebuie să controlez totul pentru a fi în siguranță.”
- „Pot să aduc înaintea Lui ceea ce mă sperie.”
- „Pot să primesc sprijin și să mă întorc apoi către viață.” Cercetările au arătat, de asemenea, că atașamentul securizant față de Dumnezeu poate contribui la explicarea stării de bine psihologic chiar și după luarea în considerare a atașamentului interpersonal general (Njus & Scharmer, 2020).
Iar studiul lui Knabb et al. (2023) este deosebit de relevant pentru perspectiva acestui articol: formele anxioase și evitante de atașament față de Dumnezeu au fost asociate cu depresia, anxietatea și stresul prin intermediul celor trei procese transdiagnostice discutate aici – evitarea experiențială, intoleranța la incertitudine și gândirea negativă repetitivă.
Aceste date nu demonstrează că un atașament securizant față de Dumnezeu „vindecă” aceste mecanisme. Ele susțin însă ideea că felul în care o persoană își reprezintă și cum experimentează relația cu Dumnezeu poate avea relevanță psihologică.
În această perspectivă, Dumnezeu poate fi experimentat nu doar ca obiect al credinței, ci ca Refugiu Sigur din care persoana poate porni din nou spre realitate.
Siguranța care face posibilă apropierea
O conexiune, cu implicații psihologice majore, dintre teoria atașamentului, psihologia clinică și spiritualitatea creștină este că siguranța relațională poate face posibilă confruntarea cu ceea ce înainte trebuia evitat.
Persoana care nu mai este singură în fața fricii poate avea mai mult curaj să se apropie de ceea ce evita.
Persoana care nu trebuie să obțină certitudine absolută pentru a fi în siguranță poate tolera mai bine incertitudinea.
Persoana care nu trebuie să rezolve prin gândire fiecare problemă poate ieși mai ușor din ciclul ruminației și al îngrijorării.
În acest sens, un Refugiu Sigur nu este un loc în care rămânem pentru a evita viața.
Este locul din care putem să ne întoarcem în viață.
In acest fel tindem să devenim mai robuști intern, mai rezilienți: nu să devenim oameni care nu se mai tem, nu mai suferă și nu mai întâlnesc incertitudinea, ci oameni care pot rămâne în contact cu ceea ce este dificil fără să fie conduși automat de evitare, de nevoia de certitudine sau de gândirea repetitivă.
- Pot să simt fără să fug.
- Pot să nu știu fără să mă blochez.
- Pot să gândesc fără să mă pierd în gânduri.
- Pot să fac ceea ce ține de mine și să încredințez ceea ce nu pot controla.
Iar pentru persoana care crede, toate acestea pot fi trăite nu doar ca tehnici de autoreglare, ci în interiorul unei relații: cu un Dumnezeu care poate deveni Refugiu atunci când îmi este teamă și Bază Sigură atunci când sunt gata să fac următorul pas.
Lidia Leahu,
Psiholog clinician și psihoterapeut
Referințe
Akbari, M., et al. (2022). Experiential avoidance in depression, anxiety, obsessive-compulsive related, and posttraumatic stress disorders: A comprehensive systematic review and meta-analysis.
Augustyn, B. D., Hall, T. W., Wang, D. C., & Hill, P. C. (2017). Relational spirituality: An attachment-based model of spiritual development and psychological well-being. Psychology of Religion and Spirituality, 9(2), 197.
Davis, E. B., Granqvist, P., & Sharp, C. (2021). Theistic relational spirituality: Development, dynamics, health, and transformation. Psychology of Religion and Spirituality, 13(4), 401–413.
Ehring, T., & Watkins, E. R. (2008). Repetitive negative thinking as a transdiagnostic process. International Journal of Cognitive Therapy, 1(3), 192–205.
Gentes, E. L., & Ruscio, A. M. (2011). A meta-analysis of the relation of intolerance of uncertainty to symptoms of generalized anxiety disorder, major depressive disorder, and obsessive-compulsive disorder. Clinical Psychology Review, 31(6), 923–933.
Knabb, J. J., Frederick, T. V., & Cumming, G. (2017). Surrendering to God’s providence: A three-part study on providence-focused therapy for recurrent worry (PFTRW). Psychology of Religion and Spirituality, 9(2), 180–190.
Knabb, J. J., Vazquez, V. E., & Wang, K. T. (2018). “Unknowing” in the 21st century: Humble detachment for Christians with repetitive negative thinking. Spirituality in Clinical Practice, 5(3), 170–180.
Knabb, J. J., Vazquez, V. E., Garzon, F. L., Ford, K. M., Wang, K. T., Conner, K. W., Warren, S., & Weston, D. M. (2020). Christian meditation for repetitive negative thinking: A multisite randomized trial examining the effects of a 4-week preventative program. Spirituality in Clinical Practice, 7(1), 34–50.
Knabb, J. J., Boyd, H. R., Duvall, K. S., & Lowell, J. R. (2023). The relationship between God attachment, transdiagnostic processes, and symptoms of psychopathology among Christian adults. Journal of Psychology and Theology, 51(2), 296–315.
Njus, D. M., & Scharmer, A. (2020). Evidence that God attachment makes a unique contribution to psychological well-being. The International Journal for the Psychology of Religion, 30(3), 178–201.
Shannonhouse, L., McMartin, J., Sacco, S. J., Hall, M. E. L., Park, C. L., Kim, D., Silverman, E., Kapic, K., & Aten, J. (2024). Spiritual surrender: Measurement of an emic Christian religious coping strategy. Spirituality in Clinical Practice, 11(2), 173–185.