ConsiliereMotivațional

De ce există suferință? O perspectivă spirituală

Când vorbim despre cancer, nu putem vorbi despre o reacție psihologică standard la aflarea diagnosticului, însă pentru marea majoritatea este un şoc. Un amalgam de emoții și reacții se năpustesc la auzirea temutului ²C² de la frică intensă, anxietate, tristețe, depresie, neajutorare, plâns incontrolabil, confuzie, furie, vinovăție până la o amorțeală emoțională în care parcă nici nu te poți exprima. Cert este faptul că un diagnostic de cancer va afecta omul atât pe plan fizic, psihologic, social cât și pe plan spiritual.

Modelele cognitive ale adaptării și coping-ului vorbesc despre modul în care interpretăm acest eveniment stresant și/sau traumatic va determina modul în care vom răspunde la el. (Lazarus & Folkman 1984; Folkman and Greer 2000). Diagnosticul amenință cele mai fundamentale asumpții despre viață. Aceste credințe adânc înrădăcinate în noi înșine, fie ele despre lume, viață, relații ridică subit o serie de întrebări. Unele dintre aceste asumpții care sunt chestionate sunt universale altele foarte personale. Asumpția primară este că a apărut pe neașteptate o catastrofică boală care îmi amenință viața și este ca o sentință la moarte. De aici se ridică întrebarea „De ce?”,  „De ce Doamne, mie? „, „De ce acum?”.

„De ce?”

Drum pavat cu suferință și durere. Cam așa ar putea mulți dintre pacienți să descrie lupta lor cu această boală. Cum să mă adaptez la această situație? Cum să înțeleg de ce trebuie să sufăr, să trec pe aici, de ce mi-a dat Dumnezeu această boală? Ce am făcut? Ce nu am făcut și cum de am ajuns aici?. Oare există Dumnezeu? Oare este El într-adevăr bun? Oare m-a uitat? De ce suferință? Punem întrebări legate de divinitate și începem acest proces al înțelegerii suferinței prin ochii spirituali. Religie și Dumnezeu? Ce anume cred? Ce spun religiile despre suferință?

²Dacă suferința nu ar fi reală, cele mai multe religii din lume nu ar exista. Dacă suferința nu ar fi reală, scepticul nu ar fi avut o obiecție față de teism. Realitatea suferinței este ineluctabilă. ²

Budismul

Gautama Buddah s-a născut și a trăit ca prințul Siddharta Gautama între anii 624 și 536 î.HR. în Nepalul de astăzi. La maturitate ia decizia de a se aventura în afara palatului, unde se confruntă cu realitatea șocantă a bolii și a morții. Ca răspuns la toate acestea conclude că este nevoie de o viață de renunțare și eliminare a durerii, sursa durerii aflându-se în dorință. Cele 4 adevăruri nobile enumerate de acesta sunt:

  1. Viața este plină de suferință și probleme pe care le întâlnim la tot pasul.
  2. Originea suferinței se află în poftă, dorințele și atașamentul nostru față de lumea aceasta.
  3. Eliberarea de suferință constă din anihilarea dorințelor
  4. Anihilarea dorințelor se face pe Calea cu Opt Brațe și implică exerciții emoționale, mentale și fizice menite să perfecționeze o viziune corectă, intenție corectă, acțiune corectă, o trăire corectă, un efort corect, o atenție corectă și meditație corectă.

Progresul pe această cale duce în final la nirvana, un stagiu iluminat al detașării de lume și suferință și eliberarea din ciclul nașterii și renașterii. Astfel că putem spune că budismul admite existența răului însă soluția oferită nu este să îl înfruntăm ci detașarea de acesta până la starea de nirvana. Problema ce o putem ridica este dacă această stare de anihilare a dorințelor nu este ea însăși o stare de letargie sau apatie și dacă într-adevăr suprimarea dorințelor și nevoilor noastre este un răspuns. În fond, anihilarea dorinței este ea însăși o dorință.

Hinduismul

General vorbind, hindușii fie se închină mai multor zei finiți (forma politeistă), fie unui singur dumnezeu infinit (forma panteistă), fie unei combinații între cele două.  În forma sa politeistă binele și răul sunt consecința luptei continue dintre aproximativ 30 mil de zei, printre care se numără atât zei buni cât și răi. În forma sa panteistă, binele să răul aparțin unei lumi inferioare, fizice a iluziei (maya), fiind nevoie să transcendem într-o realitate spirituală superioară numită Brahman, care se află deasupra acestui bine și rău. Brahman este infinit, impersonal, adică nu este o ființă căreia să îi punem întrebările de tip ²De ce?², oamenii fiind extensii ale lui Brahman. Esența panteismului fiind că totul este dumnezeu și dumnezeu este totul. Pentru a te contopi cu Brahman, trebuie să renunți la preocuparea pentru moralitate și să treci dincolo de bine și rău, trăind evlavios această călătorie intrinsecă, iar virtuțile precum adevărul, dragostea și rațiune sunt apreciate, dar sunt virtuți de care trebuie să ne descotorosim pe măsură ce urcăm la nivele superioare.

Problema pe care trebuie să ne ridicăm este că dacă răul și binele sunt într-adevăr o iluzie de ce îl vedem și simțim zilnic în viață? Dacă tot răul și binele sunt una și aceiași este oare posibil să trăim ca și cum nu este o diferență între iubire și crimă, boală și sănătate?

Islamul

Islamul este o religie monoteistă care crede într-un singur Dumnezeu atotcuprinzător. Premisa centrală a acestei religii este supunerea fără de întrebări. Cu alte cuvinte binele și răul în viața omului apar ca rezultat al dorinței a lui Allah, iar starea de mulțumire sau ²rida² apare în urma acceptării a ceea ce Allah dă. Rida este o stare pozitivă de bine a minții, cultivată și care transcende circumstanțelor exterioare, suferința fiind transformată în ceva pozitiv. Dacă sunt sănătos e de la Allah, dacă sunt bolnav e de la Allah, iar eu trebuie să fiu mulțumitor. Altfel spus, este o religie bazată pe cauză și efect, suferința fiind mereu o consecință a unei greșeli, iar pedeapsa fiind primită de la Allah trebuie primită cu mulțumire. În islam, martirul devine idealizarea suferinței.

Întrebarea ce o putem ridica este: Este răspunsul la suferință să mulțumim unui dumnezeu impersonal, chiar și în momentele în care nu suntem noi de vină pentru apariția acesteia?

Creștinismul

Spre deosebire de toate celelalte religii, Dumnezeu creștinilor este un Dumnezeu personal și iubitor. Toate religiile vorbesc despre dumnezeu sau dumnezei care fie dau suferința sau o neagă, Dumnezeul creștinilor este singurul Dumnezeu de care se spune că a suferit El însuși ca om tot ce e omenește, trădarea, singurătatea și în cele din urmă moartea. Abordarea creștinilor asupra suferinței este de a privi problema răului în față.

Da, suferința face parte din viață. Da suferința este reală, nu este ceva ce ne dorim, de multe ori este atât de dureroasă și copleșitoare încât nu îi putem parcă să îi facem față. În fața suferinței de multe ori rămânem în tăcere. Suferința nu o putem ignora, nu o putem uneori îndepărta, și nu ne putem forța să o suprimăm. Suferința este ceva ce experimentăm cu toții ca ființe umane, la diferite niveluri de profunzime. Încercarea de a gândi pozitiv, a ignora ceea ce simt și a suprima totul cu alte tipuri de emoții și gânduri complet opuse a ceea ce simt nu o va face să dispară cu totul.

Răspunsul creștinismului în fața suferinței a fost cel al relației, Dumnezeu dorind o relație cu omul, una din care să răscumpere moartea și suferințele acestuia, se coboară și ia asupra lui boala, păcatul și suferința murind o dată pentru toți.

În momentele cele mai negre și dureroase a vieții noastre ceea ce căutăm cu adevărat și ceea ce avem nevoie nu este un răspuns rațional, un argument, nu este un motiv fix pentru care suferim (în fond, în ceea ce privește boala, ne ajută să știm de ce anume în mod practic am ajuns la cancer? Este ceva ce am putea să facem în prezent să alterăm trecutul?), ci este un răspuns al relației. În momentele cele mai dificile avem nevoie de o persoană care să nu îndrepte degetul spre cauze, nici răspunsuri insuficiente ale întrebării ²De ce eu?² ci o inima iubitoare, o prezență caldă, o ureche să asculte și un umăr pe care să plângem care să simtă durerea prin care trecem.

Existența suferinței în lume nu neagă existența unui Dumnezeu. Existența durerii a fost creată ca un beneficiu in viața noastră și anume: dacă nu am simți la modul fizic o durere nu am ști că ceva este bolnav în trupul nostru. Dacă durerea are sens și funcționalitate pentru viața noastră, creată în scopul de a ne salva de la a muri subit fără să știm că este o problemă fizică, nu pot decât să spun că suferința de asemenea este și ea îngăduită cu scop pentru om. Dumnezeu nu dă boală și suferință omului așa cum o face dumnezeu musulmanilor, și nu promite să răspundă întrebării ²de ce? ². Perspectiva noastră prin această lumină fiind ca a unei piese de puzzle: în prezent văd o suferință și o problemă pentru care nu am imaginea totală a cum va arăta puzzle-ul la final. Imaginea începe să se contureze poate doar în timp, având încredere în bunătatea Divinității care indiferent de piesa de puzzle la care ne fixăm privirea, El are imaginea întreagă și ne ghidează pas cu pas.

Dacă ne uităm la bine-cunoscuta istorie a lui Iov din Scripturi vedem un model al răspunsului lui Dumnezeu în fața suferinței. Se spune despre Iov că într-un timp foarte  scurt și-a pierdut, averea, familia (cei 10 copii) și sănătatea. În cele mai josnice imagini ale durerii și suferinței Iov stătea în cenușă și își scărpina cu un ciob trupul acoperit de bube. Cei trei prieteni ai lui Iov dezbăteau cu acesta motivul acestui blestem, căutau cauza nenorocirii sale adesea învinuindu-l pe Iov pentru ceva ce a făcut. Soția acestuia de asemenea rugându-l să se dezică de Dumnezeu, să îl blesteme pentru a scăpa de nenorocire. Atât Iov cât și Dumnezeu știau că suferința acestuia nu a fost cauzată de ceva ce Iov a făcut, căci era considerat un om neprihănit. Toată cartea este un dialog care se poartă între Iov și prietenii săi, cât și între Iov și Dumnezeu. Vedem adesea cum Iov exprimă emoții inclusiv de furie la adresa lui Dumnezeu încercând să facă sens confuziei, suferinței și pierderilor. Dumnezeu nu rămâne surd și mut ci Îl invită pe Iov să continue acest dialog și astfel vedem un Dumnezeu care oferă răspuns suferinței omului prin relația creată. Răspunsul lui Dumnezeu la finalul cărții este următorul:

 

“Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere? Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, și tu să Mă înveţi. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere.

De când ești, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor,”

Iov 38:1-4, 12 VDC

„Ești încredinţat acum tu, care vorbești împotriva Celui Atotputernic? Tu, care mustri pe Dumnezeu, mai ai vreun răspuns de dat?”

Vrei să nimicești până și dreptatea Mea? Și să Mă osândești, ca să-ţi scoţi dreptatea? Ai tu un braţ ca al lui Dumnezeu și un glas de tunet ca al Lui?”

Iov 40:2, 8-9 VDC

Răspunsul lui Iov a fost următorul:

“„Știu că Tu poţi totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.”

– „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?”

– „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine și pe care nu le pricep.” –”

Iov 42:2-3 VDC

Cu alte cuvinte Dumnezeu nu i-a dat răspunsul lui Iov pentru întrebarea “De ce?”, dar i-a amintit că înțelepciunea Sa nu este una omenească, căile Lui nu sunt ușor de înțeles, dar nici nu au scop de nimicire a sufletului (Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi’, zice Domnul, ‘gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Ieremia 29:11), iar puterea Sa este nemărginită (îi spune lui Iov despre modul în care a creat universul). Deși Dumnezeu îngăduie suferința în viața noastră El ne reamintește de caracterul Său bun, iubitor, și drept care este același indiferent de vremuri și ne invită la relaționarea cu El în ciuda emoțiilor pe care le resimțim fie la adresa Sa ori la adresa suferinței. Dumnezeu creștinilor nu disprețuiește o inimă mâhnită (Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. Psalmii 51:17), cunoaște suferința și dorește să o aline. La finalul cărții, Iov primește o măsură dublă din tot cea ce a pierdut și mai presus de acestea o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu și o pace care nu a putut fi oferită de niciunul din argumentele sau teoriile sale.

 

Suferința este consecința generală a trăirii într-o lume frântă, care ne afectează pe toți. Chiar și creștinii au parte de tragedii și suferințe personale (astfel că putem spune că în creștinism nu avem absolvirea de suferință), ei de asemenea simțind uneori sentimentul nedreptății trecând printr-un șir de reacții emoționale omenești și naturale. Uneori suferința și boala este cauzată de noi înșine alte ori este o consecință a lumii frânte care se degenerează. Dar dacă ne punem întrebarea: Este de vină Dumnezeu? Ce am răspunde? Următorul poem îl consider potrivit acestor întrebări:

Îndelunga tăcere.

La sfârșitul vremurilor, miliarde de oameni erau răspândiți pe o câmpie uriașă, în fața tronului lui Dumnezeu. Majoritatea dădeau înapoi în fața luminii orbitoare. Unii, însă, aflați mai în față, purtau o discuție aprinsă – nu cu rușine, ci pe un ton beligerant.

” Cum ne poate judeca Dumnezeu pe noi? Ce știe El despre suferință?” se răsti o tinerică cu părul brunet. Își sfâșie mâneca, pentru a scoate la iveală un număr tatuat pe braț, din lagărul de concentrare nazist.

”Noi am îndurat o adevărată teroare…bătăi…tortură…moarte! ”

Într-un alt grup, un băiețel de culoare își trase în jos gulerul de la cămașă.

”Dar ce ziceți de asta?” întreabă el, arătându-le urmele de la funie.

”Am fost linșat…pentru crima de a fi negru!”

Dintr-un alt grup, o școlăriță însărcinată, cu privirea încruntată, murmură posac:

”De ce să sufăr eu? N-a fost vina mea.”

Sute de grupuri precum acestea erau răspândite pe toată câmpia. Fiecare avea o plângere în fața lui Dumnezeu, pentru răul și suferința pe care le îngăduise în această lume. Ce norocos era Dumnezeu, că locuia în rai, unde totul era minunat și luminos, unde nu era nici plângere, nici teamă, nici foamete sau ură. Ce știa Dumnezeu despre toate lucrurile de care fusese nevoit să le îndure omul?  Că doar Dumnezeu duce o viață destul de confortabilă, ziceau ei. Așadar fiecare grup și-a trimis un lider, pe care-l aleseseră în funcție de cât de mult suferise. Un evreu, un negru, o persoană din Hiroshima, un om suferind de artrită, cu deformări trupești și un copil născut cu malformații. Aceștia s-au întâlnit în mijlocul câmpiei, unde s-au consultat și într-un sfârșit, s-au declarat pregătiți să-și argumenteze cazul. Era destul de inteligent.

Înainte ca Dumnezeu să se poată califica în poziția de judecător, El trebuia să îndure tot ceea ce înduraseră ei. Așadar, au luat decizia ca Dumnezeu să fie condamnat să trăiască pe pământ –  ca om!.

” Să se nască evreu. Să vadă și El cum e să ți se pună la îndoială legitimitatea propriei existențe. Să i se dea o slujbă grea, atât de grea că și familia Lui va crede că și-a pierdut mințile, când văd de ce vrea să se apuce. Să-L lăsăm să fie trădat de cei mai buni prieteni. Să fie și El acuzat pe nedrept, să fie judecat de jurați corupți și să fie condamnat de un judecător laș. Să fie torturat. Iar în final, să-L lăsăm să vadă și El cum e să fii complet singur. Apoi, să-L lăsăm să moară. Să moară, ca să nu existe nicio îndoială că a murit. Să fie prezenți muți martori, care să verifice informația.”

Când terminaseră ce aveau de spus, a urmat o tăcere îndelungată. Nimeni nu mai scotea un cuvânt. Nimeni nu mai mișca. Căci toți își dăduseră seama că Dumnezeu își ispășise deja sentința.

Dumnezeul creștinilor este așadar un Dumnezeu al relației care suferă împreună cu creația Sa din dragoste fără de limite sau condiții. Dumnezeu ne ajută să trecem prin suferință nu doar peste ea. ”Dumnezeu știe că într-o zi, curând, ne va scoate din suferință, El știe că starea la care ne poate duce este una de bucurie măreață, și știe că, din perspectiva veșniciei, proporția noastră pe care o vom petrece în mijlocul suferinței va fi amintită ca o ”clipire” la începutul existenței noastre.” (Vince Vitale- idee preluată din The Magnitude, Duration, and Distribution of Evil: A Theodicy de Peter van Inwagen).

Ce mai putem afirma despre suferință?

Am spus că ea este universală, reală, resimțită de toți oamenii în diferite moduri și că necesită o nevoie după relaționare. Ei bine, tematica suferinței este vastă si a fost abordată de la începuturile lumii în diferite moduri și cu diferite întrebări. Ce mai cunoaștem și putem formula este că:

Suferința este reală, universală și nu se poate compara. Suntem tentați adesea să comparăm suferința noastră cu a celorlalți, dar adevărul este că suferința nu are termen de comparație ci doar măsura strigătelor unei nevoi după alinare. Suferința are acest atribut de subiectivitate care îi conferă statutul de imposibilitatea unei comparații cu alți oameni. Unele suferințe sunt mai profunde altele mai mici. Cert este că suferința face parte din viață în diferite forme ale sale. Este ușor să dai răspunsuri când e vorba de durerea altcuiva și foarte greu să argumentezi și filozofezi când e vorba de a ta.

Suferința necesită un scop pentru a avea sens. Când vorbim despre sens în tot amalgamul de emoții negative, dureri, boli și suferinți, suferința ridică întrebarea ”Ce scop am? ” ,”Cine sunt”, ”Ce anume cred”, ”Pe cine mă pot bizui? ”. Definițiile valorii și ale iubirii omului sunt fie pierdute, fie estompate, fie trivializate. Fără scop, suferința nu poate fi explicată. Fără dragoste, nu putem cunoaște sensul vieții. ” (De ce există suferință? Vince Vitale și Ravi Zacharias). C.S. Lewis în momentele sale de suferințe în doliu a făcut o analogie cu un castel din cărți de joc. Uneori este nevoie de ceva puternic pentru a dărâma ceea ce am clădit noi dacă ceea ce am clădit este instabil în viață și prea fragil. Când ne gândim la oamenii pe care îi apreciem, când le analizăm viața și toate bucuriile, tristețile și suferințele prin care au trecut nu putem decât să ne uităm și să ne întrebăm: dacă aș înlătura toate poverile, suferințele și durerile și sacrificiile….cine ar fi acești oameni azi? I-am mai aprecia în aceiași măsură. Dorind să ștergem posibilitatea răului și suferinței fără să realizăm cât de mult bine s-ar șterge împreună cu acesta.

Suferința poate fi un mod de cunoaștere. Nu întreaga cunoaștere este propozițională, argumentativă și ușor de pus pe hârtie. O parte din cunoaștere este subiectivă, dobândită prin relație în mod personal. Experimentarea suferinței este diferită când nu treci singur prin ea, astfel împărtășirea suferinței aduce cu sine speranță.

Suferința noastră o perspectivă mai largă asupra vieții. Istoria se compune din povestiri individuale, fiecare cu o notă personală  și cu semnificații proprii care conferă ulterior o perspectivă mai largă asupra vieții. Lacrimile sunt parte a poveștii noastre. Fiecare poveste, dacă ar fi însumate toate, ar pune următoarea întrebare: care dintre perspective e corectă? Fiecare religie oferă una. Noi care o însușim?

Suferința noastră un semnal. Emoțiile noastre negative, durerea și suferința pot fi un semnal a unei probleme. Când ne doare ceva fizic toată atenția noastră se concentrează spre zona respectivă pentru a semnala nevoia de rezolvare a problemei. Este important să înțelegem că toate acestea pot fi semnale nu o realitate ultimă. Doar pentru că mă simt rău azi nu înseamnă că mă voi simți la fel de rău tot restul vieții. Suferința îmbracă formă fizică sau relațională, internă. Astfel suferința interioară, cea care se naște din relații semnalizează de multe ori o durere din neiertare: fie ea a sinelui, a aproapelui sau nevoia de împăcare și iertare ce vin în raport cu Dumnezeu. Numeroase studii psihologice atestă importanța iertării penytru beneficiile ei psihologice, pentru a crește starea de bine, calitatea vieții cât și eliberarea de stres incluzând chiar beneficii fizice. (Forgiveness and Health: Scientific Evidence and Theories Relating Forgiveness to Better Health Toussaint, L.L., Worthington, E.L., & Williams, D.R., 2015. Forgiveness and Spirituality in Psychotherapy: A Relational Approach, Worthington, E.L., Jr., & Sandage, S.J., 2015).

 

Greer și Watson (1987) identifică 5 stiluri de adaptare comune la pacienții oncologici:

1.      Spiritul de luptă

2.      Evitarea și negarea

3.      Fatalismul

4.      Neajutorarea și lipsa de speranță

5.      Preocupare anxioasă

Modul în care reacționăm și cum ne adaptăm la aflarea diagnosticului, modul în care înglobăm această realitate a bolii și suferinței noastre este determinat de modul în care procesăm informația și ce asumpții întărește sau dărâmă din viața noastră. Așadar, chiar dacă întrebarea ”De ce?” nu are răspuns se ridică următoarele întrebări:

Acum ce voi face?

Este ceea ce cred eu un castel din cărți de joc sau o temelie solidă? Ce cred?

Suferința mea are sens și scop?

Povestea mea cum se va continua? Ce final vreau sa aibă?

 

Daniela Ricean,

Psiholog Clinician

 

Bibliografie

  1. Moorey, S., Greer, S., & Greer, S. (2002). Cognitive behaviour therapy for people with cancer(pp. 3-24). Oxford: Oxford University Press.
  2. Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1984). Stress, appraisal, and coping. Springer publishing company.
  3. Folkman, S., & Greer, S. (2000). Promoting psychological well‐being in the face of serious illness: when theory, research and practice inform each other. Psycho‐Oncology: Journal of the Psychological, Social and Behavioral Dimensions of Cancer9(1), 11-19.
  4. Greer, S., & Watson, M. (1987). Mental adjustment to cancer: its measurement and prognostic importance. Cancer surveys6(3), 439-453.
  5. Toussaint, L. L., Worthington, E. L. J., & Williams, D. R. (2015). Forgiveness and health. Springer Netherlands.
  6. Worthington Jr, E. L., & Sandage, S. J. (2016). Forgiveness and spirituality in psychotherapy: A relational approach. American Psychological Association.
  7. Peter van Inwagen The Magnitude, Duration, and Distribution of Evil: A Theodicy
  8. C. S. Lewis De ce, Doamne? O radiografie a suferinței (1961), Editura Humanitas
  9. Sharon Drickx De ce? Cu privire la Dumnezeu, rău și suferință personală (2013), Editura New Word Press
  10. Vince Vitale și Ravi Zacharias De ce există suferință? Găsește un rost și mângâiere atunci când viața nu are nicio noimă.

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *